Participant Award nivelul Bronz

Urcarea unui munte este ca şi cum ai mânca seminţe

“Urcarea unui munte este ca şi cum ai mânca seminţe. Nu te poţi sătura, oricât de mult ai mânca, pofta nu dispare. Singura diferenţă între ele este că o călătorie niciodată nu dispare din memoria nescrisă a sufletului, în schimb nici o pungă de seminte nu rămâne la fel de profund întipărită în minte.”

Sucălescu Rareş -11D-2015

 

Ziua începe în forţă, cu ceaţă, brumă şi temperaturi scăzute, cu alte cuvinte nu ţinea de nici o culoare cu noi, însă poate încrederea de colectiv ne-a făcut să continuăm. A urmat un drum forestier lung, parcurs cu maşina, fiind profund satisfăcut de privelistea pe care o puteam admira pe geamul de la ultima banchetă a maşinii.

Razele soarelui reuşeau cu putere să treacă prin frunzele copacilor, impunându-şi maiestria şi frumuseţea, asupra plantelor uşor nuanţate de efectele brumei.

 

Ajunşi în punctul în care trebuia să ne identificăm cu natura, nu am stat mult pe gânduri, după un moto încurajator am pornit cu încredere în aventura ce ne statea în faţă. Pe parcursul acesteia, vremea a început să ne zâmbească. Înaintând încet, bucurându-mă de fiecare rază de soare, ici – colo, care mă pătrundea prin hainele groase şi de adierea liniştitoare a vântului ce şuiera necontenit prin frunzele copacilor, am ajuns la ultimul loc de unde ne puteam aproviziona cu apă.

Fiind avertizaţi pe această temă, nu am stat prea mult pe gânduri, unii dintre noi renunţând la sucuri pentru un strop din bunătatea naturii. Înainte să ne reluăm drumul, ne-am aruncat cu toţi câte un ochi pe hartă, deoarece urma să călătorim de unii singuri, iar responsabilitatea toată să ne apese pe umeri în direcţia opusă sensului nostru de mers.

După lungi sesiuni de mers, susţinute de un număr de pauze pe măsură, am reuşit să ajungem la cabana Mălăieşti.
Soarele însă nu ajunsese la fel de repede ca noi, fiind nevoiţi să îl aşteptăm retraşi în locuri ușor însorite, mâncând, bineînţeles. Prezenţa lui nu s-a lăsat aşteptată prea mult, făcându-se frumos odată cu apariţia supraveghetorilor. Ne-am răspândit fiecare la diferite mese, probabil pentru a împărţi sau schimba mâncarea între noi, sau pur şi simplu pentru a înfrunta viespile care ne dădeau
târcoale.

Nu a durat mult, de fapt pierdusem mai bine de jumătate de ceas, până când profesoara de română, a reuşit să ne încălzească cu prezenţa ei, sufletele noastre flămânde şi cu brioşe home-made, bineînteles. Am făcut şi poze care vor urma să devină nişte splendide amintiri în anii ce vor urma.

Staţionarea noastră la cabană se apropiase de final, astfel că am pornit la drum, singuri şi de această dată. Între timp, traseul căpătase o formă mai vizibilă din punct de vedere al peisajului, cât şi al dificultăţii. Ajunsesem la un moment dat să ne aşteptăm supraveghetorii pentru a continua urcuşul alături de aceştia.

Pauza făcută a fost mai mult decât potrivită pentru următoarea parte a traseului, după câteva gânduri emoţionante, spuse de fiecare dintre noi la întrebarea adresată de evaluatori (“De ce am venit noi astăzi pe munte?”), ne-am reluat aventura, ţinta noastră fiind Vârful Omu.

Înaintarea în traseu a făcut să dăm peste cel mai dificil urcuş, din cauza oboselii (Aka Patraş), cu frică alţii din cauza dificultăţii (Miruna) şi cu multe tachinări din partea unora la adresa altora.

Dar foamea a lovit din nou, la sfârşitul urcării. Pe motivul că pofta vine urcând, am avut prilejul să admirăm privelistea minunată de pe Vârful Omu şi eternul nestrăbătut încă de om/peisajul (eu).

Plecarea ne făcea şi de această dată cu ochiul, timpul petrecut pe munte parcă nu mai îşi simţea la fel de pronunţat prezenţa, ca la orele de şcoală. După o ultimă privire de perspectivă, am pornit la drum.

Coborârea reprezenta un bun prilej de a descoperi atenţia şi îndemânarea fiecăruia dintre noi, cât şi a orelor de sport pierdute. Privelistea era mirifică, dacă nu chiar perfectă, pompoşi norii se scărpinau de impunătoarele creste, lăsând în urmă impresia unei simple salutări între aceştia.

Totodată, coborârea noastră a reprezentat un motiv de a face haz, de la simplul fapt că unul dintre noi aluneca, până la a pune pariu care va fi următorul care urma să cadă, iar atunci când se întâmpla acest lucru, cineva trebuia să îşi spargă puşculiţa pentru a plăti valoarea pusă pe capul său. Alţii considerau că ar fi mai strălucit să coboare de-a buşielea, însă după primul dâmb luat din plin, se ridicau, ilustrând durerea cu o faţă foarte expresivă.

Lupta cu versanţii a fost o adevărată “treaptă” dificilă, în aventura noastră, însă era minunat, deoarece ne aflam la înălţime şi puteam admira timidul soare cum încearca să străbată cu razele sale liniştita pădure pentru a ajunge încet încet, către oraş. Oprindu-ne pentru a face o pauză, am avut ocazia de a ne uita încă o dată pe harta, amintindu-ne astfel cum să o citim şi indicând unde este poziţia noastră, la momentul de faţă. Vicleanul soare a luat-o în față, nepăsător fiind de situația în care ne punea, însă noi, continuând drumul, am intrat în pădure. Ambrozia serii își făcuse simțită prezența , frigul ajunsese odată cu noi, iar atmosfera dobândise un caracter echivoc.

Norocul făcuse să dăm nas-n nas cu așa-zisul drum forestier și cu un pârâu nestingherit, de unde am putut lua un ultim strop de vitalitate, înainte de a părăsi natura, pentru a ne reîntoarce în oraș. După un drum destul de lung, însoțiți la fiecare pas de lumina lanternelor, am ajuns în locul în care trebuia să fim “remorcați”.

Spun remorcați, deoarece eram niște simple viețuitoare lipsite de vlagă, iar rând pe rând ne trageam sufletul de mult pierdut în statica natură.
Mașinile treceau necontenite pe lângă noi, încet încet grupul se sparse, mai rămăsesem doar eu cu Hincu și cei doi supraveghetori, plecarea noastră întârziind “puțin”.

Dar acest lucru ne-a deschis o poartă pentru a schimba păreri și amintiri între noi. Timpul trecuse, am plecat și noi până la urmă, însă punga cu semințe am lăsat-o în locul de unde am fost remorcați.

Oare același lucru am făcut și cu aventura?